Cantaretul orb...

O data fost a niciodata ca, nu, nu-i bine, niciodata fost a o data ca... Cum era? Ah, da, a fost o data ca niciodata, asa incep toate povestile. Asa incepe si povestea unui cantaret orb. Cum ar fi daca am fi orbi? Ehee, multi ar spune ca ar fi foarte rau, dar asta nu era si parerea unui om simplu caruia ii placea sa cante. Ori de cate ori cantaretul orb canta, cantecul lui vesel dansa voios deasupra dealurilor, iar toate pasarile cerului ii raspundeau bucuroase si veneau leganandu-se spre el, in stoluri, sovaitoare, desfacandu-si pentru el aripile pe care insa nu le putea vedea.

In lumea lui de intuneric nu exista nici o imagine care sa-l amagasca caci fusese orb inca de la nastere. Muzica era singura mangaiere, iar frumusetea traia in sunetele care ajungeau pana la el. Cunostea glasul copacilor, soapta ierbii, cantecele nestatornice ale vantului si valului. Pentru el, izvoarele murmurau povesti, iar unda lacului ascundea o taina adanca. Era invaluit de parfumul suav al florilor si zumzetul harnic al albinelor. In muzica lui, parca rasunau rasetele copiilor, iar uneori, picura ca un glas ce se pierdea in singuratatea pustiului.

Dar cel mai adesea era plin de bucurie, avea prieteni buni la suflet, iar bucuria lui cea mai mare era sa hoinareasca dupa voia inimii pe drumurile blande ale primaverii. Copii ii aduceau flori culese de pe marginea drumului, pentru ca el sa descopere farmecul fiecaruia, matasea margaretei, dantela garofitei... Ce nevoie mai avea sa-i vada pe copii daca ii avea in inima lui, atingerea si pasul usor, glasurile lor ce rasunau ca niste clopotei.

De-atata umblat a ostenit, asa ca se asaza pe un bolovan captusit cu muschi pentru a-si trage sufletul. Era luna plina si cu toate ca nu putea sa vada stralucirea alba a noptii, simtea limpezimea aerului si nemiscarea din juru-i. Si totusi ii ajunse la urechi o muzica total diferita decat cea din inchipuirile sale. La inceput era atat de ciudata si de indepartata incat cantaretul crezu ca-l insala auzul, dar in vreme ce asculta, muzica se apropie, iar lui i se paru ca aude zgomotul unor picioruse care dantuiau parca erau picioruse mititele de zana. Aude un glas bland care il face sa tresare, si care il roaga sa cante pentru ea. La aceste vorbe, cantaretul rase cu blandete si incepu' sa cante o melodie vesela ca o zi de vara. Auzea rasuflarea usoara a unor fapturi care se aflau undeva in apropiere ca si cand vietuitoarele dealurilor s-ar fi strans toate sa-l asculte, apropiindu-se pe furis, cu pasi sovaitori; iar un paraias de munte susura peste pietricelele lui, croindu-si drum la vale catre marea care-l astepta cu bratele deschise. Lumea dormea invaluita in tacere in vreme ce cantaretul isi tesea melodiile. Si uite asa isi odihni capul pe o piatra cufundandu-se intr-un somn adanc.

Dezmeticindu-se, intrezari o ceata scantaietoare in locul intunericului care-l inconjurase intotdeauna. Ochii i se limpezisera iar el intelesese ca isi recapatase vederea. La picioarele lui se intindea panglica albastra a lacului, padurile de pin invesmantau culmile dealurilor inalte, pretutindeni in jurul lui se intindea tinutul matasos al campiei, facut din petice de lanuri verzi, campuri de trifoi si flori albe. Privi umbrele norilor ce se indepartau plutind usor, zborul avantat si lin al pasarilor, forfota vietii din juru-i, minunea delicata a fluturelui, albinele salbatice care zburau deasupra perdelei de maces, iar la picioarele lui florile marunte ce teseau un covor de stele. Ramase multa vreme sa priveasca in juru-i, bucurandu-se de darul cu care fusese binecuvantat apoi isi ridica privirea plina de recunostinta spre cerul albastru si zise:

- N-am stiut niciodata ca lumea poate fi atat de minunata pentru cei ce au ochi sa o priveasca!